A strabate drumul parcurs de vita de vie pe actualul teritoriu al Romaniei inseamna, de fapt, a reconstitui trecutul acestei
tari incepand din cele mai vechi timpuri. Marturii referitoare la acest drum ne sunt oferite de numeroase vestigii si
documente apartinand arheologiei, paleontologiei, mitologiei, epigrafiei, numismaticii, lingvisticii, etnografiei si folclorului,
istoriei scrise si orale. Ele vorbesc, in primul rand, despre existenta in aceasta parte a lumii a unor conditii naturale
deosebit de prielnice pentru dezvoltarea vitei de vie, iar in al doilea rand, despre marele atasament al oamenilor care au
trait aici pentru aceasta planta, intrata in credintele, in obiceiurile si in intreaga lor viata.
Aparitia vitei de vie in actualul spatu geografic al Romaniei nu poate fi plasata in timp decat cu o foarte mare aproximatie.
Se admite ca pe acest teritoriu au existat forme din care au derivat specii ale genului Vitis inca de la inceputul erei
neozoice (perioada paleogenului din tertiar).
Bizuindu-se pe elemente de ordin botanic si climatic, botanistul A. Griesbach sustine ca ,,patria vitei de vie trebuie
cautata in tinuturile paduroase, bogate in liane ale Pontului si ale Traciei, pana dincolo de Dunare”.
Incepand din mileniul II i.Chr. (epoca bronzului), dupa altii chiar mai inainte, cultura vitei de vie si producerea vinurilor au
devenit indeletniciri de baza ale proto-dacilor, deci ale vechilor locuitori din actualul spatiu romanesc. Savantul B. P.
Harden afirma ca pe acest teritoriu ,,Cultura vitei… e fara asemanare, mai veche decat plugaria”. R. Billiard, referindu-se
la vechimea culturii vitei de vie in Tracia sustine ca ,,dintre toate partile Europei, Tracia a fost cea mai veche si cea mai
respectata pentru vinurile sale si aceea care si-a pastrat cel mai mult prestigiul”.
Istoricul A.D. Xenopol intareste aceasta parere, scriind: ,,Patria cea mai veche a Geto-Dacilor, Tracia, era o regiune
viticola, cauza pentru care era considerata ca locul de nastere a zeului vinului, Dionysos”. Iar Nicolae Iorga afirma, cu
intreaga sa autoritate stintifica: ,,Cultura vitei de vie este de asemenea traditionala la tracii iubitori de vin”.
Relativ la cultul dionysiac, exista parerea ca el s-a nascut in Tracia, in tinutul situat la nordul si sudul Dunarii, de unde s-a
propagat apoi in Grecia si Italia. La proto-dacii carpato-dunareni exista un cult asemanator, la fel de vechi, personificat
de zeul Sabazios.
Primele marturii scrise despre geto-daci, desprinsi din masa triburilor trace si deveniti stapani ai teritoriilor din nordul
Dunarii, ne sunt lasate de Herodot prin anul 514 i.Chr. El afirma ca ,,geto-dacii constituie ramura cea mai nobila a
tracilor”, adaugand: ,,getii sunt cei mai drepti si mai viteji dintre traci”. Exista numeroase marturii care vorbesc despre
importanta pe care geto-dacii o acordau cultivarii vitei de vie si producerii vinurilor.
Referindu-se la modul in care vinul era consumat de geto-daci, Xenopol mentioneaza, preluand o informatie furnizata de
Homer, ca ,,barbatii si femeile beau vinul dupa moda scitica, neamestecat cu apa, slujindu-se, in loc de pahare sau cani,
de cornuri mari de cerb sau de bou, care treceau din mana in mana”. Istoricul Diodor din Sicilia (sec. I i.Chr.) relateaza
despre un ospat pe care Dromihete (Dromicheites), conducatorul unei puternice uniuni de triburi geto-dacice cu centrul in
Valea Argesului, l-a dat in onoarea prizonierului sau, generalul macedonean Lisimah, ihfrant in anul 292 i.Chr., la care
oaspetii au fost serviti cu vin in cupe de aur si argint, in timp ce gazdele au baut din vase de lemn si din conuri de vite,
pentru a demonstra simplitatea si sobrietatea localnicilor.
Prima mentiune scrisa despre viticultura dacica o avem de la geograful antic Strabo (66 i.Chr. – cca. 24). Ea se refera la
masura adoptata de marele rege Burebista (82-44 i.Chr.), fauritorul statului dac centralizat, privind defrisarea viilor. Se
banuieste ca decizia luata de Burebista, in urma sfatului marelui preot Deceneu, urmarea nu atat curmarea exceselor
populatiei fata de consumul de vin, cat mai ales desfiintarea tentatiei pe care viile din Dacia o exercitau asupra
populatiilor straine care veneau aici, mai cu seama din rasarit, atrase de roadele viilor.
La cucerirea Daciei de catre romani, in anul 106, cultura vitei de vie era aici bine introdusa. Sub influenta romanilor, care
detineau o experienta mai avansata, tehnicile viticole si vinicole s-au dezvoltat. Importanta pe care o avea viticultura in
perioada colonizarii romane a Daciei se deduce din reprezentarile purtate de doua emisiuni monetare din acea vreme.
Astfel, atat medalia „Dacia Felix” emisa de imparatul Traian in anul 112, cat si o medalie batuta mai tarziu, in timpul
imparatului Decius (240-251), cuprind reprezentarea simbolica a provinciei sub chipul unei femei care poarta in brate doi
copii, unul tinand in mana un strugure, iar altul cateva spice de grau.
Dupa parasirea Daciei de catre trupele si administratia romana (anul 271, pe timpul imparatului Aurelian), a urmat o
lunga perioada de timp in care pamanturile de la nordul Dunarii au fost traversate de populatiile migratoare, in drumul lor
de la rasaritul spre vestul continentului. Este incontestabil ca viticultura si vinificatia au continuat sa existe pe actualul
– 2 –
teritoriu al Romaniei in tot lungul acestei zbuciumate perioade. Vasile Parvan vorbeste chiar despre rolul important pe
care cultura vitei de vie l-a avut in acele vremuri, afimand: ‚In tot acest timp, viticultura a devenit principala ocupatie,
constituind fundamentul insusi al existentei daco-romanilor in regiunile carpatice”. Este foarte probabil ca in acea
perioada a crescut si mai mult atasamentul oamenilor fata de vita de vie, fata de aceasta planta care, prin miraculoasa ei
capacitate de a trai chiar si in cele mai grele conditii, a devenit un simbol de statornicie si continuitate.
Vom face un mare salt in timp, sarind peste lunga perioada a evului mediu in care viile si-au gasit pozitii temeinice pe
pantele insorite ale dealurilor subcarpatice, marindu-si suprafetele, iar practicile de cultivare a vitelor si de producere a
vinurilor s-au dezvoltat. Numerosi straini ajunsi pe aceste locuri nu au intarziat sa remarce si sa mentioneze marea
intindere a viilor si importanta productiei de vinuri. Astfel, misionarul catolic Marcus Bandini (,,Codex Bandius”, 1646)
scrie, referindu-se la bogatiile Moldovei, ca aceasta ,,produce asa de mult vin incat la timpul culesului se vinde o vadra
cu patru bani si iarna se vinde cu sase sau sapte”. Tot el, vorbind despre lucrul viilor, adauga: ,,daca cineva le cultiva
odata intr-un an intreg si leaga vitele pline cu struguri, este o munca prea de ajuns, insa daca in al treilea sau al patrulea
an de cultura leaga numai vita de araci, atunci capata vin foarte mult”. Despre viile Transilvaniei isi noteaza impresiile
episcopulAnton Verancsics (1504 -1575), fost secretar al regelui loan Zapolya: „(…) la tot pasul se ivesc dealuri insorite
acoperite cu vii. (…) Dar vinurile, fie ca le vrei tari sau slabe, aspre sau dulci, ori albe sau rosii sau rosietice, si ti le alegi
potrivit cu fiecare anotimp, sunt asa de bune la gust si de soi asa de ales, incat nu mai doresti nici vinurile din Falem, din
Campania si chiar comparandu-le intre ele iti plac cu mult mai mult acestea”.
In decursul timpului, viticultura din tarile romane si-a accentuat trasaturile particulare, diferentiate pe podgorii, potrivit
unei traditii transmise de-a lungul generatiilor. S-au conturat astfel sortimentele, constituite din soiuri bine adaptate
conditiilor locale, s-au impamantenit practici de cultura diferentiate pe regiuni, mai cu seama sub aspectul formelor de
conducere a butucilor si a taierilor, s-au accentuat insusirile specifice ale vinurilor. In sortimentul vechii podgorii a
Dragasanilor intrau, de exemplu, soiurile Cramposie, Braghina si Gordan, care se culegeau impreuna, dand un vin care
se bucura de mare cautare (in legatura cu participarea soiurilor in constituirea acestui vin se spunea: ,,Cramposia da
taria, Braghina aduce spuma, iar Gordanul umple butea”). In Dealu Mare se cultivau soiurile pentru vinuri albe Basicata,
Gordan, Braghina si Tamaioasa romaneasca, la care se adaugau soiurile pentru vinuri rosii Negru moale si Negru
vartos.
Viticultura a fost scoasa din matca sa milenara la sfarsitul secolului trecut de invazia filoxerei si de aparitia unor boli pana
atunci necunoscute, in primul rand a manei vitei de vie. In Vechiul Regat filoxera a fost semnalata oficial in anul 1884 la
Chitorani – Prahova, in podgoria Dealu Mare, dupa ce fusese identificata cu cativa ani mai inainte, in 1880, la Arad.
In anii urmatori atacul filoxerei s-a propagat cu mare rapiditate, capatand proportiile unui dezastru national. In perioada
refacerii viilor de la sfarsitul secolului trecut, viticultorii au fost nevoiti sa deprinda tehnici noi, in primul rand alinirea
vitelor, combaterea manei si fainarii vitei de vie etc. Au fost aduse din strainatate, mai ales din Franta, soiuri noi, care au
patruns in podgorii intrand in competitie cu soiurile locale, vechi. Multe din soiurile straine s-au dovedit valoroase, mai cu
seama sub aspectul insusirii lor de a oferi vinuri de calitate superioara. S-a produs, drept urmare, o reconsiderare a
sortimentelor ca proces de durata, in realizarea caruia a intervenit in mod hotarator cuvantul cercetarii.
Primul razboi mondial a dat o noua lovitura viticulturii romanesti, abia iesita din confruntarea sa cu flagelul filoxeric.
Ea sa regasit si s-a refacut in mare masura in perioada interbelica, dar a intrat apoi in marile incercari provocate de un regim
care i-a separat pe viticultori de viile lor. In mod miraculos, oamenii au ramas insa fideli vitei de vie, chiar si in situatia in
care se puteau intalni cu ea nu in viile proprii, ci in marile plantatii ale intreprinderilor de stat si cooperativelor agricole de
productie. In dragostea lor pentru aceasta planta, ei si-au adus-o aproape de casa, plantand-o simbolic in curti si
ridicand-o in bolti umbroase.
Viticultura s-a dezvoltat totusi in aceasta perioada: s-au infiintat plantatii cu soiuri valoroase, au fost promovate tehnici de
cultura noi bazate pe mecanizare, au fost construite capacitati moderne de vinificare, depozitare si conditionare a
vinurilor, s-a inregistrat un salt al calitatii vinurilor. Ne putem astazi gandi ca aceste rezultate puteau fi cu mult mai bune
daca oamenii nu si-ar fi pierdut viile, daca nu ar fi incetat, de fapt, de a fi viticultori.
Iata insa ca dupa acel incredibil decembrie ’89, lucrurile intra in albia lor normala. Viticultorul se intoarce cu emotie la
vitele sale, traieste bucuria de a le culege roadele si este animat de ambitia de a face un vin bun, pe care sa-l inchine cu
prietenii.
Istoria se repeta: omul se reintalneste cu planta sa de suflet, parca revenit dintr-o lunga bejenie, prinde curaj gasind-o in
viata si, prin ea, se regaseste pe sine.
Viticultura romaneasca trece in prezent prin mari transformari. Viile au intrat, aproape in totalitate, in proprietatea
viticultorilor. Producerea vinurilor constituie o indeletnicire care-i obliga pe podgoreni sa-si creeze mijioacele tehnice
necesare realizarii lor la un nivel calitativ cat mai inalt. In acest scop le sunt acum de folos cramele si pivnitele situate in
podgorii, aflate in trecut in proprietatea integrala a statului, care se dezvolta sub forma cramelor de tip cooperatist.
Oricum, exista toate premisele ca, intr-un timp scurt, viticultura si viificatia sa se adapteze noilor conditii in care ele pot fi
practicate, acum putand interveni in mai mare masura si orgoliul fiecarui producator de a obtine vinuri cat mai bune si
mai mult apreciate.
